Roma pe fugă

Da, sînt într-o ureche, m-am dus pînă la Roma ca s-o văd pe Dinamo jucînd cu Lazio (ah, dacă sfîrşitul lumii ar fi venit imediat după golul lui Dănciulescu de pe "Olimpico", sau măcar după prima repriză de pe "23 august"... m-ar fi găsit fericit. Dar a venit mai tîrziu, prea tîrziu, marţi 28 august ora 23:45...). Am stat acolo doar două zile şi-un pic, dar nu-mi pare rău, a meritat, Roma e o experienţă impresionantă. Promit să stau mai mult data viitoare.

Pentru că am petrecut atît de puţin timp la Roma, nu-mi permit să fac aici pe ghidul. Jurnalul meu de călătorie prin Cetatea eterna ar încăpea lejer pe spatele unei cartele de metrou. Cel mult, v-aş putea recomanda să faceţi o plimbare la pas prin zona forurilor imperiale; să intraţi în fiecare gelateria pe care o întîlniţi şi să cereţi cîte o cupă din fiecare sortiment de înghetaţă disponibil; şi, nu în ultimul rînd, să vizitaţi pentru mine Villa Borghese şi Trastevere, că eu n-am mai apucat să le văd.

Nici cu pozele n-o să exagerez. Sigur, ca orice "japonez" conştiincios, am pozat aproape toate clădirile vechi (sau doar dărăpănate) pe care le-am văzut în astea două zile, plus copacii, podurile, străduţele, scările şi maşinile care s-a întîmplat să-mi iasă în cale. Totuşi, sînt conştient că nu tot ce mi s-a părut mie interesant la momentul respectiv merită să facă parte dintr-un album foto virtual şi, pe lîngă asta, cam toate lucrurile care merită văzute pot fi găsite prin ghiduri turistice sau pe internet, imortalizate de fotografi mai pricepuţi şi mai puţin grăbiţi decît mine. Aşa că n-am pus pe site decît cîteva imagini mai sugestive pe care le puteţi vedea aici: album Roma 2007

Cu bicicleta prin Bucegi

Iată-mă nevoit să sparg ordinea cronologică a postărilor de pînă acum, dar rămăsesem dator cu relatarea unei plimbări pe cît de scurte pe atît de interesante: tura cu bicicletele prin Bucegi, din 28 iulie. Era într-o sîmbătă dimineaţa (nu foarte dimineaţă, totuşi) cînd am înghesuit trei biciclete şi trei rucsaci în portbagajul unei Dacii break şi am pornit pe Valea Prahovei spre Buşteni. Am lăsat însă maşina în Sinaia ca să mai scurtăm cîţiva kilometri din drumul de întoarcere şi ne-am continuat drumul pe biciclete. Din Buşteni, dupa o oră de stat la coadă, am luat telecabina spre Babele iar de-acolo - cînd călare, cînd pe jos - am pornit-o spre vîrful Omu.

De la Omu a început partea "interesantă" a traseului: coborîrea. Drumul de la Omu spre Sinaia, pe la Piatra Arsă, e considerat unul uşor pentru "coborîtori", pe care suspensiile îi ajută să treacă fără probleme peste pietroaie, gropi şi alte obstacole; e o provocare interesantă pentru unul echipat cu o bicicletă medie, cross-country; şi e de-a dreptul infernal pentru posesorul unei biciclete de oraş. Din fericire eu făceam parte din a doua categorie aşa încît coborîrea, deşi pigmentată cu cîteva căzături spectaculoase s-a dovedit a fi una de neuitat (în sensul bun al cuvîntului.

Dacă vă gîndiţi să vă aventuraţi pe-acolo, e bine s-o faceţi într-o zi lucrătoare (e mai puţin aglomerat şi pe traseu şi la telecabina), să purtaţi cască şi orice alte protecţii mai aveţi la îndemînă (cotiere, genunchiere) şi mai ales... să vă verificaţi frînele la plecare!

Sibiu - Muzeul "Astra"

Dacă aveţi drum prin Sibiu şi nu vă presează timpul prea tare, vă recomand să petreceţi cîteva ore în mijlocul celui mai mare muzeu în aer liber din România, muzeul etnografic din Dumbrava Sibiului. De fapt, locul e atît de spectaculos încît merită mai mult decît o simplă vizită de curtoazie. Taxa de intrare este de 15 lei (4 lei pentru elevi şi studenţi), cea de fotografiat - 5 lei. Mai multe detalii: muzeulastra.ro .

Pentru a vedea toate pozele, click pe link: Sibiu, Muzeul Astra

Cape Town: între munte şi ocean

Încă de cînd am pus piciorul pe aeroportul din Cape Town - de fapt, încă din zorii zilei, cînd survolam la mare altitudine relieful atît de straniu al coastei de vest a Africii, un relief dominat de munţi colţuroşi, cîmpii aride şi de nesfîrşitul deşertului - am avut sentimentul unei experienţe cu totul noi, pe care n-o mai trăisem pînă atunci.

După ce ieşi din aeroportul mic şi prăfuit, primul lucru de care dai cu ochii e o îngrămădire imensă de cocioabe cu pereţi din carton şi acoperişuri improvizate din petice de tablă ce stau să se prăbuşească la prima rafală de vînt. E unul dintre aşa-numitele townships, ghettouri unde oamenii trăiesc sub limita imaginabilă a sărăciei şi fără perspectiva unei vieţi mai bune. Numai aici, la periferia Cape Town-ului trăiesc, se pare, un milion de astfel de nefericiţi, dar situaţii similare se întîlnesc şi la Johannesburg şi în alte oraşe mari ale Africii. Problema sărăciei cronice persistă în Africa şi nici eforturile ONU, nici bunele intenţii de multe ori ipocrite ale vedetelor occidentale nu sînt în stare s-o rezolve.

Goana maşinii nu-ţi dă însă răgazul să reflectezi prea mult la probleme globale. Peisajul se schimbă rapid şi în faţă se profilează suburbiile cochete ale Cape Town-ului, cu şiruri de căsuţe aliniindu-se pe malul oceanului în terase ordonate, ocrotite de verdeaţă îngrijită. Fiecare casă are încorporat cîte un grătar pentru braai, un barbecue în varianta afrikaans, petrecerile organizate în jurul hălcilor de carne care sfîrîie pe grătar fiind un element definitoriu pentru cultura sud-africană.



De partea cealaltă a şoselei, pe suprafaţa de un verde limpede a oceanului se oglindesc, sfidînd gravitaţia şi apa îngheţată, kite-surferii atîrnaţi de peticele lor de pînză viu colorată, provocînd deopotrivă apa şi cerul la o întrecere a cărei miză e adrenalina în exces.

Se spune că Africa de Sud nu seamănă deloc cu restul Africii, iar Cape Town seamănă încă şi mai puţin cu restul Africii de Sud. Într-adevar, după cîteva ore petrecute în oraş, ai putea rămîne cu impresia că te afli în al 18-lea land al Germaniei (al 17-lea fiind, potrivit legendei, Palma de Mallorca), şi că populaţia oraşului e formată exclusiv din turişti germani şi englezi trecuţi de vîrsta a treia. Ai nevoie de un tur al oraşului, pe platforma unui autobuz turistic cu două etaje, pentru a-ţi face o imagine cît de cît realistă asupra Cape Town-ului.

Oraşul a fost prima colonie din sudul Africii, prima atestare datînd din 1652, cînd Jan van Riebeeck pune bazele unei "staţii de alimentare" pentru navele Companiei olandeze a Indiilor de Est care ocoleau Capul în drum spre - evident - Indiile de Est (Indonezia de azi). Zona era desigur locuită de triburi locale de hotentoţi şi boşimani dar aceştia erau prea ocupaţi cu vînătoarea şi pescuitul ca să-şi mai ateste şederea în acele locuri. În prezent, puţine lucruri mai amintesc de prezenţa olandeză în Cape Town (prezenţă care oricum a încetat formal în 1815 cînd colonia a fost cedată britanicilor în urma Congresului de la Viena) - între ele, grădina botanică Kirstenbosch de exemplu, amenajată iniţial pentru a furniza fructe şi legume proaspete marinarilor care opreau la Cap pentru realimentare. Oraşul poartă în schimb amprenta stilului colonial britanic, vizibil mai ales în arhitectura clădirilor oficiale şi în obiceiul stupid de a conduce pe partea stînga a străzii. De asemenea, pot fi identificate cu uşurinţă cartierele locuite de comunitatea asiatică (alcătuită în special din malaezieni), care se disting prin casele vopsite în culorile cele mai vii.

Capul Bunei Speranţe

Ziua de vineri, 10 noiembrie, a fost de departe cea mai interesantă din întreg sejurul sud-african. Nici nu putea fi altfel: să vezi în aceeaşi zi pinguini, o broască ţestoasă, struţi... nu la Grădina zoologică sau pe National Geographic Channel, ci în habitatul lor cît se poate de natural (pe marginea drumului, mai exact) - trebuie să recunosc că a fost ceva deosebit şi pentru mine, care nu mă entuziasmez aşa uşor. Şi asta fără a pune la socoteală peisajul extraordinar şi însemnătatea istorică a unor locuri pe care le ştiam doar din "Toate pînzele sus".

Capul Bunei Speranţe nu e nici cel mai sudic punct al Africii (onoarea asta îi revine Capului Agulhas, aflat la vreo 300 km mai la est) nici locul de întilnire al Oceanului Atlantic cu cel Indian. Importanţa lui istorică stă în faptul că, ocolindu-l pentru prima oara, Bartolomeo Dias, în 1488 şi Vasco Da Gama, cîţiva ani mai tîrziu, au demonstrat existenţa unei unei rute maritime către est, spre Indii. Dias îl botezase Capul Furtunilor, renume confirmat de numeroasele epave - unele vizibile şi astăzi - ale navelor eşuate aici de-a lungul timpului. Totuşi, regele Portugaliei din acea vreme, Ioan al II-lea i-a schimbat numele, considerînd că perspectivele unui comerţ înfloritor sînt mai importante decît detaliile meteorologice.

Întreaga zonă (partea sudică a Peninsulei Capului) are statut de rezervaţie naturală, iar intervenţia omului e pe cît de discretă, pe atît de eficientă: diversele facilităţi (de la restaurant şi funicular pînă la poteci pietruite şi trepte din lemn amenajate în zonele mai greu accesibile) nu afectează frumuseţea sălbatică a locurilor.

Şi drumul către Cape Point e deosebit de pitoresc, mai ales datorită coloniei de pinguini de la Boulders (Simon's Town), adevărată atracţie turistică în această perioadă a anului.

Langebaan şi West Coast Reserve

Mergînd din Cape Town spre nord, după vreo 100 de kilometri ajungi în micul sătuc Langebaan, situat pe malul oceanului în laguna cu acelaşi nume. Laguna face parte dintr-o zonă protejată, Rezervaţia Naturală West Coast.

Langebaan se aseamană în unele privinţe cu Vama Veche de la noi, mai exact cu ceea ce ar putea fi Vama Veche dacă planurile acelea fanteziste de înfiinţare a unei rezervaţii bio-culturale ar fi puse în aplicare: un sat liniştit, cu case puţine, toate de înălţime mică şi construite cu mult bun gust, zone de protecţie a faunei acvatice clar separate de zona de sporturi nautice (kite-boarding, board-sailing, yachting) şi o atmosferă generală de pace şi relaxare cu care nu te mai poţi întîlni de la inventarea ceasului şi a telefonului mobil încoace.

În imediata apropiere de Langebaan se află Club Mykonos, o combinaţie de staţiune turistică şi cartier rezidenţial, care poartă amprenta stilului mediteranean, casele albe cu unul sau două etaje şi cu balcoane largi amintind de pasiunea unui investitor imobiliar local pentru Grecia natală.

De partea cealaltă a lagunei, fîşia îngustă de pămînt care o desparte de ocean este cunoscută drept capitala ornitologică a Africii de Sud (am vazut platforme de lemn special amenajate pentru observarea păsărilor şi diverse alte facilităţi pentru birdwatchers... doar păsările lipseau de la întîlnire, am înţeles că nu era sezonul lor).

Table Mountain

Table Mountain (1086 m) este reperul natural al Cape Town-ului, vizibil din aproape orice punct al peninsulei şi inconfundabil ca profil, datorită platoului de 3 km care îi dă aspectul unei mese, de unde şi numele. Din cauza apropierii de ocean şi a curenţilor contrastanţi din timpul verii (reci ai oceanului, calzi de aer), în unele zile se formează un norişor care se prelinge pe platoul muntelui, denumit de localnici „faţa de masă”.

Pentru a compensa sentimentul de boşorogire dat de urcarea cu telecabina, la coborâre am luat-o pe "scări". Idee inspirată pe moment (altfel, numărul de poze ar fi fost considerabil mai mic), dar mai puţin apreciată a doua zi când a apărut febra musculară.

Stellenbosch: plimbare prin secolul al 19-lea

Stellenbosch e un orăşel situat la 50 km de Cape Town în mijlocul unei vaste regiuni viticole înconjurate de munţi. E a doua aşezare întemeiată în Africa de Sud, spre sfîrşitul secolului al 17-lea de către al 8-lea guvernator al coloniei Capului, Simon van der Stel, de la care îşi trage şi numele. E celebru prin stejarii săi bătrîni, unii dintre ei plantaţi chiar de primii colonişti, prin casele vechi de pe strada Dros, care te fac să te simţi ca la o mie opt sute şi ceva, dar şi printr-o viaţă studenţească destul de activă care îţi aminteşte că eşti totuşi în secolul 21. A, şi nu în ultimul rînd, prin 'Stellenbosch Wine Route', un tur al celor 130 de podgorii existente în regiune.

Ca să fiu sincer, oraşul nu m-a impresionat cum mă asteptam. Pe de-o parte, casele vechi, în stil olandez, impecabil păstrate şi restaurate îi dau o notă aparte, iar numeroasele baruri, terase şi cafenele, obligatorii într-un oraş universitar, îi accentuează farmecul. Pe de altă parte, atmosfera de sătuc prăfuit de provincie e foarte pregnantă şi nici una dintre atracţiile turistice enumerate mai sus nu sînt atît de captivante încît să te facă să revii.

Degustare de vinuri la Lanzerac

De cîţiva ani, vinurile din "Lumea Noua" (Australia, Chile, Argentina sau Africa de Sud) se bucură de o apreciere tot mai mare printre cunoscători, în dauna celor deja consacrate de pe vechiul continent. Producţia de vin este atestată în Africa de Sud încă din 1659, în prezent peste 100.000 de hectare fiind cultivate cu viţă de vie. O cincime din aceasta suprafaţă se află în zona Stellenbosch, al doilea oraş ca vechime în Africa de Sud, în jurul căruia se află nu mai puţin de 130 de podgorii.

Una dintre aceste podgorii este domeniul Lanzerac, care pe lîngă cele 50 de hectare de vie şi soiurile de vin medaliate la diverse concursuri, se poate lăuda şi cu un spectaculos hotel de 5 stele (Lanzerac Manor).

Nefiind unul din cunoscătorii amintiţi în primul paragraf, nu vă pot descrie calităţile multiple ale vinurilor pe care le-am degustat, altfel decît printr-un plescăit de limbă prea puţin elocvent. Vestea bună e ca vinurile de la Lanzerac se pot livra, la comanda, către orice destinaţie de pe hartă. Vestea proastă e că România nu se află, deocamdată, pe această hartă.

Robben Island - Doftana Africii de Sud

Pentru cei mai tineri, care n-au apucat minunatele vremuri ale "Epocii de Aur", Doftana e închisoarea unde erau trimişi comuniştii ilegalişti (ştiţi voi, băieţii buni din filmele lui Sergiu Nicolaescu). Cînd "băieţii buni" au ajuns la putere, Doftana a devenit o destinaţie obligatorie în itinerariul turistico-ideologic al oricarui detaşament de pionieri cu pretenţii. La fel s-a întîmplat şi cu insula Robben, situată la 11 km de Cape Town, în largul Oceanului Atlantic: fostă colonie de leproşi în secolele 18-19, folosită ca închisoare pentru deţinuţii politici în timpul regimului de Apartheid, actualmente muzeu în cadrul patrimoniului UNESCO şi un loc foarte pitoresc, în ciuda unor accente ideologice pe alocuri agasante.